Vitos Mózes a fost un un om firav, cu înălțimea, în jur de 1,75 metri, avea fața ovală, părul șaten, cu ochi slabi și inflamați, agitat, mereu înfocat, activ, interesat de toate informațiile care aveau legătură cu neamul lui, cu tărâmul lui natal, dedicându-și activitatea înălțării poporului, mult iubit.
S-a născut pe 5 ianuarie, 1847 la Sâncrăieni, într-o familie de infanteriști. Tatăl lui purta același nume și a fost un elev eminent, care după finalizarea studiilor la Șumuleu Ciuc, s-a întors în satul natal, unde s-a ocupat de agricultură, preluând și îndeletnicirea de notar. Își pierde mama, Márton Éva, la vârsta de doar șaisprezece ani, tatăl lui recăsătorindu-se cu Demeter Franciska, din Bârzava.
În 1861, Vitos Mózes, învață, și el, în gimnaziul din Șumuleu Ciuc, unde se remarcă prin silința lui, setea de cunoaștere și interesul nestăvilit față de lucrurile și scrierile vechi. Din registrul matricol al gimnaziului află că avea o purtare ireproșabilă, atenție desăvârșită, stăruință extraordinară, la învățătură având o supremație de necontestat. S-a notat că primea bursă de merit și nu trebuia să plătească taxă de studii.
După câțiva ani își continuă studiile la Alba Iulia. A petrecut un an întreg la Seminarul Pazmaneum din Viena, unde a avut șansa să studieze codicele regelui Matei Corvin. Este considerat un om respectuos, iubitor al adevărului, cumpătat, chiar și după terminarea studiilor superioare. În afară de maghiara maternă cunoștea bine latina și germana și a fost caracterizat ca fiind silitor și dedicat studiilor, un tânăr cu mari speranțe.
Își începe cariera de preot la Brețcu, dar în scurt timp este mutat la Atid. Își continuă activitatea la Lunga, din Comitatul Trei Scaune, unde își petrece următorii zece ani din viață (1876-1886). Nu își rezumă activitatea doar la meseria, care la consacrat, ci se implică și în viața de zi cu zi a sătenilor, scrie istoria localității Lunga și după ce satul arde, îi îndeamnă pe oameni să construiască o nouă școală, intrând în conflict chiar și cu primarul. Muncește și el cot la cot cu sătenii, dorind a fi un model pentru oamenii care nu erau obișnuiți cu munca în folosul comunității. Contribuie la dotarea noii școli cu materiale didactice și plantează salcâmi în jurul clădirii. Fiind îngrijora de viitorul școlii, înființează “Fondul Grânar (Magtér)”, care funcționează cu ajutorul unor donații.. Acest fond va finanța școala până în anii de după război.
Se îndeletnicește cu educarea morală și culturală a poporului, nu doar din poziția lui de preot, ci și prin organizarea unor evenimente culturale și diseminarea unor informații de folos public. Nu uita nici copiii și tinerii, de care se ocupa cu dăruire și dragoste.
El este cel care a început să scrie “Domus Historia”, în care vorbește despre trecutul comunității, situația financiară, cauzele schimbărilor dese ale preoților, defectele populației etc. Renovează locuința destinată preotului și anexele acesteia. Muncile multiple, duse la bun sfârșit cu înflăcărarea lui nemăsurată, îi afectează grav sănătatea, și așa precară. Din cauza acestei situații, în august, 1878 ia lângă el un capelan, care îi va ușura în mod însemnat munca. În 1880 reconstruiește locuința capelanului. Totodată se ocupă și de activități literare, înființează și redactează ziarul “Pământul Secuiesc”, din Târgul Secuiesc, publică articole în ziarele “Paginile Ciucului”, “Statul Maghiar” și “Cultura Publică”.
Într-un articol apărut în“Paginile Ciucului” critică vehement conducătorii lumii: “Dreptatea poate fi uzurpată pentru o vreme, pentru câteva momente se pot fereca buzele celor care sunt meniți să propovăduiască adevărul, pot fi amenințați cu forțe armate, cu baionete, învinuiți de martori falși … adevărul poate fi învârtit, dar fără rost. Minciuna și viclenia se autodistrug. Adevărul este veșnic. Chiar și adevărul oprimat și îngrădit va învia mai devreme sau mai târziu.” Tot în acest ziar îi apare un alt articol cu ocazia sărbătorilor de Paști, purtând titlul “Oul roșu”, care descrie situația din Sâncrăieni, abuzul de putere al celor aflați în poziții de conducere etc. Proteja interesul poporului și bunul public. Cei care s-au simțit “ofensați” de articol, l-au dat în judecată pentru calomnie, însă deținând dovezi de necontestat, a fost achitat.
Din cauza bolii a fost nevoit să se pensioneze la vârsta de treizeci și nouă de ani. După zece ani de muncă ostenitoare, dar cu rezultate remarcabile, părăsește Lunga și se reîntoarce în satul natal. Aici își petrece prima iarnă într-o locuință închiriată, iar primăvara, cumpărându-și un teren pe strada principală își construiește o casă secuiască din lemn, cu pridvor, de o rară frumusețe. Întorcându-se bolnav, rămâne la fel de agil, citește cu nesaț ziare, reviste și cărți, nerenunțând la autoperfecționare.
La Sâncrăieni a luptat pentru protejarea bunului public și pentru folosirea corectă a acestuia, ducând o luptă acerbă în acest sens cu cei aflați în oficiu. Acest război care servea oamenii necăjiți și săraci l-a pus în situația neplăcută a unui proces dur și îndelungat, pe care într-un sfârșit la câștigat la Curtea de Apel din Târgu Mureș.
Cu ocazia unor alegeri județene, deoarece a ținut partea protopopului Hosszú Francisc, în seara cu pricina, oponenții acestuia i-au distrus ferestrele casei. Vitos Mózes, ca mai toți oamenii din zona Ciuc, cultiva o politică de opoziție în acele vremuri.
Ca președinte a proprietății comune din Sâncrăieni, dovedește un adevărat atașament față de consăteni: contribuie la îmbogățirea comunității, luptă pentru și reușește să cumpere o pădure de 800 de iugăre din Vârghiș. Construiește o capelă lângă biserică și contribuie la întreținerea acesteia prin donarea a 800 de metrii pătrați de teren arabil. Conceptul care l-a ghidat pe tot parcursul vieții a fost următorul: omul rău îl omori cu onorabilitatea și vorbele tale bune.
Oamenii din comună de care îl lega un puternic sentiment de respect și simpatie au fost protopopul Hosszú Francisc, cantorul pensionat Balog Paul și agricultorii Csiszér Albert, Kristó Lazăr, Kristó Francisc, Bedő Albert etc.
În 1893 apare tipărit o carte de rugăciuni scrisă de Vitos Mózes, în Miercurea Ciuc cu titlul “Balsam vindecător din Lourdes sau rugăciuni și cântece pentru nouă zile”. A mai scris o lucrare despre “Familiile nobile din Secuime”, care i-a fost înmânată lui Sántha Simeon, pentru a-i căuta un editor, dar din păcate acest manuscris s-a pierdut.
Pe lângă multiplele sale manuscrise și lucrări tipărite, de cele mai multe ori de ordin publicistic, ne-a lăsat ca moștenire și capodopera lui (scrisă în timp record), care cuprinde treizeci și patru de caiete (tipărite mai apoi într-un volum), capodoperă de 1022 de pagini, purtând titlul “Caiete din județul Ciucului. Date despre istoria și descrierea zonei Ciuc”. Această operă a apărut între anii 1894 și 1902, însă deja în 1936 era considerată o raritate, deoarece în tot județul existau doar zece bucăți. Cunoscătorii o clasează pe locul al treilea după lucrările lui Benkő Carol, care a descris zona Ciuc, Gheorgheni și Cașin și cea a lui Orbán Balázs, care prezintă Ținutul Secuiesc în șase volume, obiective și amănunțite.
Creația lui Vitos Mózes, în afara unei analize detaliate a trecutului, dorește a fi și o programă pentru viitor, voind să însuflețească economia ținutului. Înarmat cu scopul ca această capodoperă să fie cât mai accesibilă publicului larg o publică sub formă de caiete, de aici provenind și titlul. În acest demers i-a fost de mare ajutor și editorul Györgyjakab Martin, care își dezvoltă tipografia și comandă zece feluri dintre cele mai noi și frumoase litere, ca lucrarea să ajungă în mâna oamenilor într-o formă cât mai agreabilă.
Scrisă în ultima parte a secolului al XIX-lea lucrarea cuprinde amănunte greu de replicat în zilele noastre și nu este doar un morman de hârtii fără suflet (ca mai toate monografiile din trecut), ci o creație plină de înflăcărarea vieții. Analizând pământul și poporul zonei Ciucului, nu se rezumă doar la exterioare, ci la conotațiile interioare, sufletești ale muncitorilor, din care izvorăște viitorul, nu doar pe plan local, ci și în context mondial. În timp ce înșiră că în această zonă se produce: grâu, secară, orz, ovăz, mei, hrișcă, porumb, mazăre, linte, fasole, jir, sfeclă, cartof, lucernă, fâneață agricolă, in și tort de in, cânepă și tort de cânepă, arată că toate acestea îmbogățesc și resursele de carne, unsoare, ulei, amidon, os, fibră și apă, adică au valoare de nutreț. Zorește oamenii să nu neglijeze nici livezile și să construiască iazuri pentru creșterea peștilor, ceea ce este un domeniu încă străin în acest ținut. Pentru această ultimă sugestie oferă și soluții pentru întreținerea iazurilor în timpul iernilor grele și friguroase. Vorbește și despre migrația oamenilor, care nu se datorează suprapopulării și înșiră pădurile, stațiunile balneare, minele și terenurile agricole încă neexploatate de oameni.
Face referire la mai multe mine, folosite mai de mult, aflate acum în paragină: mina din Bălan, mina de fier din Mihăileni, minereurile din Ciceu, mina de fier și cea de sulf din Mădăraș, mina de fier din Dănești, multiplele mine din Sâncrăieni, din Sântimbru, mina de aur din Sânsimion, mina de fier din Vrabia, minele din Tușnad, Lăzărești, Ciucsângeorgiu, Armășeni, mina de marmură din Lăzarea, minele din Ciumani, Remetea, Ditrău, mina de cărbune din Borsec, minele de cărbune și fier din Bilbor, minele din Corbu și Tulgheș etc. Zorește dezvoltarea zonelor turistice și exploatarea apei minerale.
Despre Jigodin-Băi spune că este “stațiunea ideală, unde din bunăvoința naturii găsim totul: aer curat, balsamic, izvoare de apă minerală revigorante, păduri cu umbră grațioasă, stânci împădurite mirifice, râu curgând domol în pajiștea verzuie, locuri extraordinar de frumoase, turnul Vârful Micului Castel, format în mod natural, de unde se vede orașul Miercurea Ciuc, aflat la o depărtare de un sfert de oră; putem vedea și Șumuleu Ciuc, cu minunata sa biserică și capelă, superbele locații din Ciucul de Sus, Sândominicul cu munții împânziți de zăpadă.”
Pentru cei care sunt pasionați de trecut menționează douăzeci și opt de fortărețe, castele și palate.
Mai sunt și multe alte domenii interesante în aceste caiete: îngrijirea animalelor în timpul iernii, îndemnarea oamenilor la înființarea unor cooperative, renovarea drumurilor, importanța existenței drumurilor feroviare, schimbarea conceptelor învechite în agricultură, dezvoltarea pieții imobiliare, îmbunătățirea modului de creștere al animalelor, schimbarea componentelor în produsele agricole, formare profesională în domeniul industriei și al comerțului, probleme legate de târgurile locale și statale, relația dintre finanțe și creditare, problema locurilor de muncă la sfârșit de secol, importanța înființării unor muzee, justiție, sănătate publică, diverse situații sociale și morale. Din carte mai aflăm informații despre munții, apele, peșterile, fenomenele naturale, ecoul, climatul și folclorul zonei etc.
Vechea zicere potrivit căreia “nimeni nu-i profet în țara lui” este adevărat și în cazul lui Vitos Mózes. Degeaba a lucrat de zori la capodopera lui, mânuit fiind de iubire și dedicație față de poporul lui, mai marii vremii nu-l luau în seamă, fiindcă era un om simplu, fără rang și titlu nobiliar, iar oamenii de rând, chiar dacă ajungea informația la ei, rămâneau fideli vechilor obiceiuri, din ignoranță sau neputință. Astfel el a rămas solitar și nefericit în tot timpul vieții.
După trecerea lui în neființă, biblioteca lui modernă și caietele prețioase au ajuns în podul parohiei și ignoranța urmașilor a contribuit în mare măsură la pierderea acestora. Cu pierderea acestor comori, pare pierdută și moștenirea și deschiderea față de valorile europene a celui care a fost Vitos Mózes. Trebuie să dezgropăm această moștenire nespus de valoroasă tuturor aflați în poziții de conducere, dar și pentru agricultori, economiști, geologi, pădurari, istorici, cercetători ai folclorului, arheologi și pedagogi, de asemenea, care ar putea să tragă foloase nemăsurate din penița marelui preot și publicist, totodată un om de cultură valoros.
Vitos Mózes a părăsit lumea celor vii în data de 19 iulie 1902. Acest om, care nu doar a propovăduit adevărul, dar a și muncit pentru neamul lui și cot la cot cu el, care a cunoscut cusururile consătenilor lui și nici nu le-a ascuns, acest vrednic preot, a fost înmormântat în grădina bisericii di Sâncrăieni.
Inscripția de pe piatra lui funerară constă din doar câteva cuvinte: “Vitos Mózes, preot pensionat din Lunga, născut ianuarie 1847 – mort 19 iulie 1902”.
